joi, 27 februarie 2014


Pe 27 februarie, ziua în care am salutat cu toții votul istoric acordat de Parlamentul European în favoarea anulării regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova, de la spitalul Policlinico Umberto I de la Roma pleca, direct la aeroport, o tânără doamnă de 35 de ani, Elena, cu ochii plini de lumină și voință de a trăi, în pofida faptului că șansele ei de supraviețuire sunt lăsate în mâinile Celui de Sus, încât ne rămâne doar să ne rugăm pentru înfăptuirea unei minuni Dumnezeiești care să o salveze. Elena este bolnavă de cancer uterin într-un stadiu extrem de avansat. Nu și-a văzut fiica, Mihaela, de trei ani de zile și urmează să-și obțină permisul de ședere în Italia abia în luna martie a acestui an. În această zi cvasi-miraculoasă pentru Republica Moldova, am fi putut relata mii de istorii sfâșietoare ale cetățenilor noștri care din motive birocratice – mai exact: din cauza unor frontiere nedrepte, trasate după cel de-al Doilea Război Mondial – nu și-au văzut persoanele dragi, adesea nereușind nici măcar să le petreacă pe ultimul drum. Povești ale basarabenilor care s-au consolat cu singurul gând că au contribuit cu munca și sudoarea lor la mica bunăstare a familiei din Moldova și la demnul ei parcurs prin viață. Mă întreb mereu: să fi înțeles abia azi Europa că suntem europeni, majoritatea din noi chiar români, și mai ales să fi înțeles oare că toate peripețiile prin care am trecut și mai trecem sunt fructul indeciziei și egoismului comunitar?...

Într-o lume ce pretinde respectarea legilor, valorilor, demnității umane oare au aflat cancelariile din Vest că o mică populație de origine latină a fost izolată timp de decenii de lumea civilizată, că i s-a făcut o monstruoasă operație de extirpare a „munților” și „mării” din creier – niște fragmente geografice prea mari (e vorba chiar de „relieful” nostru identitar!) – pentru a-i implanta acum, după atâtea experimente totalitare, o mentalitate de european?... Unde mai pui că și politicienii noștri cu dublă cetățenie de la Chișinău dau prea puține exemple de trăire românească autentică, iar apartenența la civilizația occidentală este mai mult mimată decât asumată prin atitudini și fapte de fiece zi.

Am văzut-o pe Elena înainte de plecarea ei spre Moldova, i-am dat la drum o tinctură de viță de vie, care ajută la circulația sângelui, și câțiva bulbi de crin și semințe de nu-mă-uita, și i-am zis că în luna august vreau să trec pe la ea să văd cum îngrijește de flori și de fetița ei. Elena m-a rugat să transmit mulțumirile ei tuturor celor care i-au fost alături, lucru pe care țin să-l fac, exprimând recunoștință Prof. Gioia Branchini, Părintelui Pavel Hâncu, domnului Prof. Mihai Bărbulescu (director al Accademiei di Romania), Teodorei Madasa (actriță), Annamariei Ferramosca (poetă), Elenei Todiraș (traducătoare), Ninei Popescu (profesoară de limba română), doamnei Patrizia Gambini (fitoterapeut), domnișoarei Oanei Bolea (funcționară la o agenție imobiliară). Mulțumim tuturor celor care au difuzat și răspândit informații despre problemele Elenei și care i-au sprijinit familia. Eu, la rândul meu, vreau să-i mulțumesc medicului Valeriu Isac de la Chișinău pentru că ne-a ajutat să organizăm întoarcerea Elenei la Chișinău.

Rugămintea noastră de a susține familia Elenei rămâne în vigoare, cine dorește să-și exprime solidaritatea poate scrie la adresa: tiraelena@mail.ru

Sperăm că într-o bună zi Elena va putea să se bucure, alături de toți compatrioții noștri, de libertatea de călătorie în țările Uniunii Europene. Chiar dacă știm că nimeni nu poate șterge sau rescrie paginile dureroase de istorie ale unui mic popor basarabean uitat la porțile Europei, care, iată, pare să culeagă azi o rază de lumină.


Tatiana Ciobanu


luni, 24 februarie 2014


Dragobetele este sărbătorea iubirii românești cu origini dacice. Ziua de 24 februarie înseamnă inceputul primăverii, ziua în care natura se trezește, ursul iese din bârlog, păsarile iși caută cuiburi, iar omul trebuie să participe și el la bucuria naturii.
Cum vremurile s-au schimbat, tinerii de azi au înlocuit şotronul cu jocurile pe calculator, hora satului cu discoteca şi Dragobetele cu Valentine’s Day, au dat uitării pe Dragobete zis şi Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primăvara – tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei româneşti.

Sarbătoarea Dragobetelui are o simbolistica bogată și interesantă. Dragobetele ingemăneaza în esența sa atît începutul, cât și sfârșitul - începutul unui nou anotimp și al reînsuflețirii naturii dar și sfârșitul desfătărilor lumești căci începe Postul Sfânt al Paștelui.
Sunt multe credințele populare cu referire la această zi. Astfel se spune că cine participă la această sărbatoare are să fie ferit de bolile anului, și mai ales de febră, și că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aiba un an îmbelșugat.

În aceasta zi, satele românești premoderne răsunau de veselia tinerilor și de zicala: Dragobetele sărută fetele. Bunicii noștri sărbătoreau cu obiceiuri la care luau parte fetele şi flăcăii ce se întâlneau, îmbrăcați de sarbatoare, în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvara: ghiocei, viorele, tămâioare.
În sudul României (Mehedinti), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un baiat căruia îi cazuse dragă o fată. Dacă baiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunți se mai pregătesc în toamnă.

În unele zone ale țării, ajunul Dragobetelui este asemănător cu simbolistica nopții de Boboteaza. Fetele tinere, curioase să își afle ursitul, își pun busuioc sfințit sub pernă, având credința că Dragobetele le va ajuta să găseasca iubirea adevărată.




marți, 18 februarie 2014

Aceasta este interogativul la care scriitorul și filozoful Roger Scruton încearcă să găsească un răspuns într-un documentar pentru BBC. Citândul pe marele Platon, Scruton analizează conceptul de frumusețe și felul în care acesta, începând din secolul XVIII, s-a transformat în diferitele sale expresii artistice: pictură, muzică, arhitectură, dar și în viața cotidiană..

Punctul central care filozoful englez îl dezvoltă de-a lungul documentarului este legătura strânsă existentă între frumusețe și sacru. Platon scria că frumusețea este o cale care conduce către transcendent iar Sfântul Toma de Aquino o considera un dar de la Dumnezeu.

Frumusețea se află lângă sacru, precum o fereastră. Odată arta era întemeiată pe religie iar la cel mai înalt grad ea a fost deseori creată în serviciul religiei. Dar chiar și arta care nu-l menționează pe Dumnezeu poate avea o forță religiosă, cum ar fi Tristan și Isolda de Wagner. Acest lucru se datorează faptului că frumusețea ne deschide la gândul că existența noastră nu este doar consumată, ci este răscumpărată " declară Scruton într-un interviu.


Degenerarea artei contemporane, prin urmare, este rezultatul deșertului spiritual care caracterizează omul modern. Lipsit de orice legătură cu divinitatea el nu mai cunoaște adevărata frumusețe care este consecința tensiunii sale către transcendent și a comuniunii cu Dumnezeu. ”Fără rădăcini spirituale arta devine o fantomă, plină de ură și batjocură, lipsită de darul frumosului. În spatele fiecărei culturi există o tradiție religioasă care o hrănește. Artistul poate să urmeze frumusețea doar dacă privește la realitate ca un dar care trebuie primit cu recunoștință și dacă îndeplinește sarcina sa ca expresie a recunoștinței”.

În cultura noastră (modernă) lucrează însă un nihilism activ care provine de la dezamăgirea amară al acelor oameni care nu pot găsi credința. " conclude Scruton.

”La fel ca cei ce-și pierd credința și simt nevoia să batjocorească ce au pierdut, așa simt artiștii de azi, de a trata viața umana în mod degradant și de a ridiculiza nevoia de frumos.”

Analiza lui Scruton este fără îndoială una care expune cu multă luciditate legătura strânsă existentă între etică și estetică, între starea spirituală, lăuntrică a omului modern și urâțenia cu pretenții de artă care ne înconjoară în toate domeniile. Un punct, însă, care dorim să scoatem în evidență este concepția artei din epoca pre-modernă în comparație cu arta așa cum este înțeleasă ea astăzi, drept degenerare a modernității și o decădere în materialism. Dar să-l lăsăm pe Johan Huizinga, în „Toamna Evului Mediu” să explice acest aspect:



“Arta, în acele vremuri (evul mediu), este strâns legată de viața de zi cu zi, iar viața se desfășoară după norme ferme. [..] E datoria artei de a împodobi de frumusețe formele în care se desfășoară viața. Ceea ce se caută, nu este arta pentru ea însăși, ci viața frumoasă. Nu este cum se va întâmpla mai târziu, când se evadează dintr-o rutină cotidiană, pentru a găsi confort și elevație într-o contemplație solitară a operelor de artă; arta, în mod diferit, este introdusă în viața însăși, pentru a da acesteia o mai mare splendoare. Ea este destinată să participe la momentele culminante a vieții, la impulsurile sublime de pietate, precum și la bucuria plăcerilor lumești. În Evul Mediu nu se caută arta de dragul frumuseții ca atare.  În mare parte ea este artă aplicată, chiar și în obiectele care noi am fi tentați să le considerăm opere de artă de sine stătătoare. [..]  Primele semințe a unei dragoste a artei în sine apar ca aberații: prinții și nobilii acumulă obiecte de ară, care sunt treptat transformate în colecții; aceste obiecte pierd în acest fel valoarea lor practică și sunt trăite ca o curiozitate, ca piese valoroase din comoara prințului; astfel naște sensul artistic modern care se dezvoltă mai apoi cu Renașterea. [..]

Asociația „Dacia”


miercuri, 12 februarie 2014

Se întâmplă din ce în ce mai des să auzim persoane care, deși sunt imersate până peste cap în noroiul modernității, își exprimă voința de a se diferenția de masă încercând, prin metode parodistice, să apară non-conformiste.

Pentru a se deosebi de cei din jur uitei atunci dormind zile intregi lenea unui corp obosit de „senzații tari”, sau încercând să apară cât mai originali prin schimbarea propriului „look” ori ieșind în evidență cu ultimele produse de pe piață, de la vestimentație la gadgeturi, sau adoptând un vocabolar „cool” satur de termeni împrumutați din cultura de peste ocean.

În spatele acestei încercări de a ieși din turmă se află o concepție de sclavie a libertății, după cum spune Gustave Thibon, e un a se învârti din ce în ce mai repede în strâmpta cușcă a simțurilor fără a realiza că de fapt te învârti oricum pe loc. În mod paradoxal, acei care consideră că au ieșit din turmă sunt aceeași din care turma este constituită. Seneca ar spune în legătură cu acest aspect că „nu există sclav mai sclav de acel care se consideră liber”.

Libertatea nu se cucerește prin ostentații, declarații de drepturi sau prin alte dispoziții abstracte din vreo lege democratică. Adevarata conceptie a libertății e interioară și constă înăinte de toate, după cum afirmă Julius Evola, într-o voință pură și din ce în ce mai puternică, capabilă să se afirme asupra oricărui element exterior, imediat ce acesta se impune ca o nevoie necesară, cu scopul, de a face mereu mai energica stăpânirea de sine. În acest sens, non-conformismul nu este un lucru formal și relativ, datorat unor factori pur și simplu exteriori ci constă înăinte de toate într-o ținută interioară care ne asumăm, este o libertate esențială și absolută. Eroismul cel mai măreț, ne învață Corneliu Zelea Codreanu, este ținuta în timp, rezultatul unui continuu exercițiu de prezență la propria persoană. Este vorba de a fi eroici într-un cotidian banal, lucru mult mai dificil decât eroismul dictat de instict care ne mișcă într-o situație de pericol imediat. Trebuie adoptat ca principiu, așadar, să facem nu ceea ce ne place, ci ceea ce costă, să urmăm mereu linia rezistenței majore pentru a oțeli astfel voința.

Intr-o lume făcută din vorbe democratice și din angajamente anulate în ultima clipă, prin SMS, adevăratul non-conformism constă atunci în oratoria faptei și în menținerea cuvântului dat. Când dependența de tehnologie e in creștere rapidă mecanizând orice aspect al ființei non-conformismul este a ști să renunți pentru un moment la I-phon, I-pad, PC, să iei în mână un stilou și să scrii o scrisoare celor dragi. Atunci când pezentul este orfan de orice rost și sens al luptei dominând totodată fatalismul și relativismul, a fi non-coformist față de masă, înseamnă a lupta fără rezerve pentru o idee, aceași care se opune libertății moderne, calul troian al vremurilor noastre.

A fi non-conform masei este o acțiune tradițională, inspirată de principii imutabile, unica care se merită a fi întreprinsă.

Asociația „Dacia”

marți, 4 februarie 2014


Duminică, 2 februarie Asociaţia “Dacia” a inaugurat prima ediţie a Şezătorii literare.  Evenimentul a fost găzduit de către familia Preşedintelui Asociaţiei “Dacia”, Vitalie Ciobanu, aşa cum i se cuvine unei șezători româneşti de la ţară, în casa unui gospodar cu meşteri populari, cântăreţi şi lăutari, povestitori şi tineret. Şezatoarea a fost închinată Unirii Principatelor Române a cărei a 155-a  Aniversare s-a sărbătorit la 24 ianuarie. 

Momentul cel mai emoţionant al întrunirii fost interpretarea pentru prima dată a  cântecului compus de poetul şi cântăreţul George Lupascu dedicat idealului Unirii şi năzuinţei nestăvilite a romănilor de a trai pe deplin această valoare sfântă. Un cântec cel a lui George Lupașcu care poate fi comparat cu “Dorul Basarabiei” de Ion Paladi, cel dintâi cântând însă dorul României întregite. 



Deasemenea, foarte emoţionantă a fost și interpretarea doamnei Tatiana Chiriţă, o rară cunoscătoare a patrimoniului folcloric românesc, care ne-a fermecat prin cântecul “Păsărică cenuşie” şi prin întregul program de cântece pregătit special pentru ocazie. Directorul Ansamblului “Arţăraş”, doamna Lidia Bolfosu, a pregătit la rândul ei o frumoasă “Bătrânească” pe care a și rostit-o împreună cu restul oaspeţilor, oferind totodată şi o selecţie de cântece minunate dedicate şezătorii.

O șezătoare din satul Vălsănești, Argeș
Maria Andreica, meşter popular din Dej, ne-a prezentat broderiile sale minunate şi un inedit buchet de melodii din Ardeal, unele din cântece fiind scrise chiar de Dumneaei. Cântecele au fost acompaniate de către chitaristul virtuos din Bîrlad Dumitru Bolea, care ne-a impresionat cu talentul său şi ne-a animat serata într-o manieră excelentă.
Mai apoi, Ghighi Puieșteanu, ne-a recitat minunatele sale poeme ca un adevărat povestitor de basme al cărui stil amintește pe cel al basarabeanului Gheorghe Urschi, pe care dealtfel îl apreciază foarte mult.

Alina Ieremciuc, studentă din Suceava şi reprezentanta Acţiunii “2012” în Italia a cântat "Cântec despre Bucovina".
Profesoara de limba română, doamna Claudia Lupaşcu, ne-a recitat o poezie scrisă de Dumneaei dedicată Leonidei Lari. Doamnele Emilia Gramatic şi Valentina Naşco au recitat poezii de Grigore Vieru. Ala Cambarov, Marcela si Cristian Ciobanu au recitat poezii de Eminescu.
Personal am ales pentru şezătoare un mic recital din poeziile Anei Blandiana şi am cântat împreună cu Tatiana Chiriţă cântecul “Ulciorul” pe versurile lui Omar Khayan, fiind totodată şi o dedicaţie pentru doamna Valentina Scafari cu ocazia zilei sale de naştere, membră activă a Asociaţiei “Dacia” şi coordonatoarea Ansamblului “Arţăraş”.



Prin organizarea acestei șezători s-a încercat reconstruirea unei atmosfere românești de veselie, plină de voie bună şi glume. N-au putut lipsi binențeles plăcintele, dulciurile tradiţionale şi vinul, oferite de către gazde şi de oaspeţi, care au adus la rândul lor bucate tipice din regiunile de origine pregătite acasă.

A fost un moment de trăire autentică a Unirii, un moment de conştietizare a importanţei dialogului care se petrece pe ambele maluri ale Prutului, despre o Unire care a fost şi va rămâne în sangele neamului nostru, o conştientizare a datoriei noastre faţă de perpetuarea neamului românesc, faţă de strămoși dar mai  ales faţă de viitoarele generaţii. Sperăm pe viitor să reuşim să stimulăm tinerii noştri și mai mult să se apropie de marele patrimoniu al culturii româneşti, lucru care se va verifica la următoarea şezătoare.

Coordinatoarea As. Dacia, Tatiana Ciobanu




Articol publicat în Gazeta Basarabiei