• Împreună pentru Unire | 158 de ani de la Unirea Principatelor Române [recenzie]

  • Prezentare de carte: "Apostolul se-ntoarce din surghiun". In memoriam Constantin Stere.

  • Șezătoare literară de Dragobete - recenzie

miercuri, 7 septembrie 2022

 "CĂLĂRAȘII ȘI RENAȘTEREA NAȚIONALĂ. Mărturii, evocări, imagini" de Eugenia Bulat ─ o carte de istorie orală, o carte-document, care ne teleportează în tumultul anilor de început ai Renașterii noastre Naționale, 1989-1991, ─ ani de mari așteptări și vrednice realizări în lupta noastră pentru identitate și spiritualitate românească: dreptul la limba română, înveșmântată în haina ei firească, ─ alfabetul latin, dreptul la Tricolor, la istoria noastră adevărată, la credința strămoșească etc.

O carte binevenită, scrisă și editată la momentul potrivit, nu doar de un martor ocular, ci de un veridic actant al evenimentelor de început ale Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională din Basarabia. Îmbrățișarea autoarei volumului, dimpreună cu Diaspora românească de la Roma și a oaspeților ei de la Cluj, îmbrățișarea acestui volum reprezentativ pentru tot ce s-a întâmplat în acei an în provincia românească înstrăinată de către ambele ambasade-surori ─ cea a României și cea a R. Moldova în Cetatea Sfântă, ─ ne onorează și ne obligă, lucrurile stând anume așa cum a afirmat dna Ambasador Gabriela Dancău: ”Ziua Limbii Române este un bun prilej pentru a reflecta asupra coeziunii naționale și asupra a ceea ce ne unește”, or, cum a afirmat dl Anatol Urecheanu, Ambasadorul R. Moldova la Roma: ”Istoria este ciclică, astfel că ea se va repeta când va veni timpul”.


Ne întrebăm doar în ce măsură poate fi potrivit sau corespunzător pentru o așchie de popor atât de hăituită în istorie să mai suporte calvarul înstrăinării de Patria-Mamă, cât de potrivit sau corespunzător este azi ca Basarabia să mai poarte pe proprii umeri și vecinătatea unui cumplit conflict militar, cu toate consecințele sale în plan local și global. Ne întrebăm împreună cu scriitorul român din Basarabia, Ion Hadârcă, citat pe coperta a 4-a a volumului "CĂLĂRAȘII ȘI RENAȘTEREA NAȚIONALĂ. Mărturii, evocări, imagini": "Pentru ce ni s-a dat acest strașnic canon de teroare a istoriei?" Așteaptă răspuns și întrebarea-cheie care frământă toată suflarea românească și, în mod special, pe cea din Mica Românie ─ R. Moldova: a fost sau nu posibil miracolul Re-Întregirii?!...
Citat în volum, în interviul realizat de către autoare cu același Ion Hadârcă, poet și om politic (dar și cel dintâi lider al Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională din Basarabia), constată cu amărăciune: "După tot ce s-a întâmplat cu noi, după euforia victoriilor de-o clipă și amarul eșecurilor în lanț, după umila mea experiență în Parlamentul României și după lectura multor surse istorice, monografii și mărturii ale politicienilor dâmbovițeni, pot afirma doar că răspunsul nu era la noi. Era la București, la Poartă, la Moscova, la Washington sau nu mia știu unde. Și nu știu dacă mai are rost frământarea. Este un punct de vedere subiectiv, ca și această deducție subiectivă valabilă doar pentru mine personal: n-am știut la începuturi, cu siguranța neinițiatului, că sunt cucuie care se adună nu doar în cădere, dar și în urcuș. Ultimele cu mult mai grele și mai dureroase decât primele.

"Conștientă de faptul că nu aș avea niciun drept moral la replici sau obiecții în fața generației care și-a sacrificat tinerețea pentru a reîntoarce așchiei de neam înstrăinat de matcă adevărul istoric și științific (dar anume pentru a-i lua din povara gândurilor), îl voi contrazice pe scriitorul Ion Hadârcă, convinsă că frământarea sa nu e deloc o viziune personală asupra stării lucrurilor, iar cucuiele vin, de fapt, în urma implicării unei populații căreia i s-a negat dreptul la propria identitate, drept cerut în genunchi, ─ o populație care, în rezultatul acelei mari bătălii pentru revenirea la grafia latină și limba română, așa și nu a fost acceptată în spațiul ce ține de trecutul milenar al devenirii sale naționale. Autoare volumului ”CĂLĂRAȘII” amintește de deputatul Ilie Bratu, unicul care a spus franc, în timp ce se vota Declarația de Independență a R. Moldova: ”Statul acesta e mort din fașă!”, iar acești peste 30 de ani de falsă independență anume acest lucru și l-au demonstrat.
De fapt, și la cele de mai sus s-ar putea face câteva obiecții: acest Stat este mort cam pentru 97% din populație, dar, pentru cele 3% din populație, cele care beneficiază de bunăstare și protecție din partea structurilor statale moldovenești, acest Stat este chiar destul de viu și de funcțional! Și, de preferat pentru ei, bineînțeles, cât mai adâncit în veșnicie; cu tentaculele sale oligarhice de comuniști metamorfozați în baroni, am adăuga. (Mai este o dovadă a nonsensului, precum și a nonsensului neutralității acestui stat, ─ una care sper să nu se adeverească niciodată: în condițiile actuale, o mică explozie în spațiul celui mai mare depozit de arme din Europa, cel de la Cobasna, ar putea provoca o tragedie gen Hiroshima și Nagasaki, aceste deșeuri fiind demult netransportabile. Iată atunci s-ar înțelege că ”copilul ilegitim” al lui Ribentropp și Molotov nu e numai viu dar și sinistru de șotios. Și s-ar conștientiza, în sfârșit, pericolul pe care îl poate crea o clasă politică incompetentă și coruptă, în fuga după bani și putere, pentru că anume așa s-au demonstrat a fi guvernele ieșite din mantaua lui Ilici, ─ toate, de la Voronin și până la Dodon.) Rămânem cu marele regret că, alături de Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor staliniste și comuniste nu s-a adoptat și Legea lustrației. Avea dreptate Paul Goma: ”Tot ce vom făuri în viitor, va fi pătat de amprenta Ciumei Roșii!” Adevăr valabil pentru ambele state românești.
În pofida faptului că starea românismul în Basarabia se încadrează perfect în logica lui Otto von Bismarck: "Revoluțiile le gândesc visătorii, le înfăptuiesc fanaticii, dar profită de ele ticăloșii", nimic nu a putut stăvili acea valul conștientizării propriei identități în spațiul dintre Prut și Nistru. A fost forța descrisă atât de bine de poetul Dumitru Matcovschi în ”Glosa în metru eminescian”:

Este-o forță ca o torță
Ce ne poartă către-o poartă,
Peste toate este-o forță,
O credință și o soartă.
Solitar hotar de creste
Ce ne-adună împreună;
Ce-i poveste, nu-i poveste,
E istorie comună.
Drumul nu-i ușor se-ntâmplă.
Dar a fost ușor vreodată?
Doare frunte, doare tâmplă.
Doare inima bărbată.
Ce-am fost noi? Tăcere gravă?
Secol desfăcut în două?
Cu trecutul ei de slavă
Lumea niciodată-i nouă.


Narând de la nivelul vârstei înțelepciunii și lucidității și documentându-și amintirile, fixând cutremurătoare mărturii prin intermediul mai multor interviuri solicitate camarazilor de Ideal, celor care au făurit istoria recentă a Basarabiei, conduși cu adevărat de un impuls dumnezeiesc al demnității de neam, poeta Eugenia Bulat ne oferă un document inedit și ne îndeamnă să veghem asupra Adevărului, asupra sacralității acelor începuturi. Este crezul său, la fel precum este și faptul că ”doar atunci când ne vom face datoria cetățenească cu modestie și onestitate față de acest pământ, față de neamul românesc căruia îi aparținem, doar atunci ne vom putea așeza cu sufletul împăcat la Masa Înaltei Judecăți”.





Ambasadorul României în Italia Gabriela Dancău - Ambasadorul R. Moldova în Italia Anatolie Urecheanu

autor: Tatiana Ciobanu

luni, 8 martie 2021

În concluzie, Dumnezeu a creat femeia ca încununare a creației Sale. Iar ea, la rândul său, creează, conlucrează cu El la nașterea vieții pe pământ, la cultivarea și desăvârșirea sufletului. Bărbatul provine din pământ, femeia din bărbat. Ea îi este asemănătoare, dar diferită, este un “în plus” necesar. Nu este o simplă tovarășă, altfel Dumnezeu ar fi creat un alt Adam, în schimb i-a dat un complement. Ambii sunt făcuți de Domnul și au același rang în planul Creației - după chipul Său i-a făcut - egali în demnitate și responsabilitate, diverși în calități și prerogative.
  
Dumnezeu este bărbat și femeie, are calități feminine și masculine dar El este perfect, este Unul. Omul, în schimb, pentru a se perfecționa a fost creat dual: bărbat și femeie. Relația celor doi este una necesară, inevitabilă. Ei sunt destinați să se confrunte și să se întâlnească în diferențele lor. Însăși viața decurge din această întâlnire. 

Aceasta este condiția omului pe pământ și el nu i se poate sustrage. Orice tentativ de a reduce bărbatul la femeie sau femeia la bărbat este menit să eșueze, pentru că este mereu vorba de o scădere, o degradare a ei, sau a lui. Omologarea diferențelor, fabricarea omului unisex, este o caricatură. Desăvârșirea nu se poate atinge decât printr-o valorizare, o întâlnire și o acceptare reciprocă a Celuilalt. 

Femeia făcută de Creatorul Universului pentru bărbat nu este o prietenă, o camaradă sau o logodnică ci este soție. Chiar dacă poate avea și alt rol, indicația Genezei este clară: aceasta este modalitatea relației între cei doi în forma sa cea mai înaltă și naturală. În căsătorie bărbatul și femeia devin un singur trup, aceasta este forma uniunii care cel mai mult se apropie de perfecțiune: o unitate alcătuită din masculin și feminin.

Creazione di Eva, Michelangelo (Cappella Sistina) 

A conclusione, Dio creò la donna come coronamento della Sua opera. E lei, a sua volta, crea, collabora (con-labora) con Dio alla nascita della vita sulla terra, alla cura e al perfezionamento dell’anima. L’uomo viene dalla terra, la donna dall’uomo. Ella è simile ma diversa, è un “di più” necessario. Non è una semplice compagnia, altrimenti Dio avrebbe creato un altro Adamo, invece gli ha dato un complemento. Entrambi sono creati dal Signore e hanno lo stesso rango nella creazione - a Sua immagine li creò - uguali in dignità e responsabilità, diversi in qualità e prerogative. Dio è uomo e donna, ha qualità femminili e maschili ma Dio è perfetto, è Uno. L’uomo, invece, per perfezionarsi è stato creato duale, maschio e femmina. La loro è una relazione necessaria, inevitabile. Essi sono destinati a confrontarsi e ad incontrarsi nelle loro differenze. La vita stessa scaturisce da questo incontro. 

Questa è la condizione dell’uomo sulla terra ed egli non può sfuggirvi. Ogni tentativo di ridurre l’uomo alla donna o la donna all’uomo è destinato a fallire perché si tratta sempre di una diminuzione, di una degradazione di lei o di lui. L’appiattimento delle differenze, la fabbricazione dell’uomo unisex, è una caricatura. Il perfezionamento si può raggiungere solo attraverso la valorizzazione, l’incontro e l’accoglienza reciproca dell’Altro.

La donna fatta dal Creatore dell’Universo per l’uomo non è un’amica, una compagna o una fidanzata ma è la moglie. Pur potendo avere anche un altro ruolo, l’indicazione della Genesi è chiara: questa è la modalità del rapportarsi tra i due nella sua forma più alta e più naturale. Nel matrimonio l’uomo è la donna diventano una sola carne, è la forma di unione che più si avvicina alla perfezione: un’unità fatta di maschio e femmina. 

MC

 

sâmbătă, 30 ianuarie 2021

Astăzi sunt sărbătoriți Sfinții Trei Ierarhi:
 Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gura de Aur. Biserica îi pomenește de asemenea separat, pe parcursul lunii ianuarie, însă prăznuirea lor în aceași zi simbolizează unitatea celor trei în cuget și credință și comuniunea tuturor creștinilor. Cei Trei Sfinți au fost și episcopi, sau ierarhi, ai bisericii timpurii (sec. IV) și au avut un rol important în conturarea teologiei creștine și apărărea dogmei Sfintei Treimi, fiecare după harul său particular, lăsând ca moștenire multe lucrări duhovnicești însemnate și cuvântări teologice. Cele mai multe opere, care s-au păstrat până azi, aparțin Sf. Ioan Gură de Aur. 
 
Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, o adevărată bijuterie în inima Iașului, își sărbătorește astăzi hramul. Acest sfânt locaș cu o deosebită valoare culturală, a fost ctitorit de către voievodul Vasile Lupu, domn al Moldovei în anii 1634 – 1653. Biserica a fost sfințită în 1639 de către mitropolitul Varlaam, cum mărturisește inscripția votivă 
"...am ridicat acestă ctitorie în numele celor trei sfinți: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gura de Aur și a fost sfințită în luna mai, ziua a șasea, a anului 7147 (1639) de mitropolitul Varlaam..."
Tot aici Domnitorul a fondat Colegiului de la Trei Ierarhi - prima instituţie de învăţământ românesc din Moldova, care încă mai funcționa la sfârșitul secolului XIX. În 1874, din comisia de examinare a școlii făcea parte și Mihai Eminescu. 

Locașul se află pe actualul bulevard Ștefan cel Mare și Sfânt, înconjurat încă de la început de bisericile Sfântul Nicolae, Sfântul Sava, Golia și Barnovschi, cărora li s-au adăugat succesiv alte monumente religioase și laice. 
Istoria bisericii este strâns legată de istoria României, a fost arsă și prădată de năvălitori din est și din nord (1650, 1686), zguduită de cutremeure în diferite ocazii și restaurată abea după Războiul de Independență din 1877. Actuală înfăţişare a Mănăstirii se datorează lucrărilor de restaurare ale arhitectului André Lecomte de Noüy, desfăşurate în perioada 1882 -1904, sub domnia regelui Carol I. Majoritatea elementelor decorative interioare au fost donate de regele Carol I şi regina Elisabeta.
 
Aici s-au păstrat moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, dăruite Domnitorului Vasile Lupu și aduse de la Constantinopol în anul 1641, că răsplată pentru ajutorul generos pe care acesta îl oferise Patriarhiei Ecumenice. Începând cu anul 1889 moaștele Sfintei au fost mutate în Catedrala Mitropolitană din Iași. Din 1994, biserica s-a redeschis ca Mănăstire având viață de obște. 
 
 
Surse: wikipedia http://www.manastireasftreiierarhi.ro/despre/
 

miercuri, 27 ianuarie 2021

Venerdì, 22 gennaio 2020, l’Ambasciata di Romania presso la Santa Sede, l’Istituto di Lingua romena di Bucarest, assieme all’Pontificio Istituto Orientale (PIO) e l’Associazione Dacia hanno ospitato un evento online, dedicato al162esimo anniversario dell’Unione dei Principati romeni, detta anche Piccola Unità. 

L’evento è stato moderato dalla dott.ssa Eugenia Bojoga, titolare della cattedra lingua e cultura romena presso il Pontificio Istituto Orientale. S.E. l’Ambasciatore di Romania presso la Santa Sede, Liviu-Petru Zăpârțan, ha rivolto calorose parole di saluto agli ospiti romeni e agli amici italiani presenti, ricordando come il 1859 sia stato il frutto e l’espressione dell’unità dell’identità romena, quell’unità che lo scrittore Mihai Eminescu ha saputo cogliere ed esprimere in modo sublime. 

Anche la direttrice dell’Istituto di Lingua romena di Bucarest, Prof.ssa  Daiana Cuibus, ha tenuto a ringraziare i presenti e a sottolineare la funzione di collante della lingua romena all’interno della nazione ma anche il suo ruolo di ponte per l’amicizia con altri popoli, di cui la cattedra di romeno presso il PIO è un esempio. Gli studenti di romeno presenti all’evento, hanno recitato poesie di Eminescu in lingua romena. Lo scrittore Armando Santarelli, studioso appassionato della cultura romena, ha parlato dei molti parallelismi tra il risorgimento italiano e quello romeno e dell’amicizia che si è instaurata tra i fautori delle due Unità nazionali, citando le parole che Cavour rivolse al Ministro degli Esteri della Moldavia, Vasile Alecsandri, in visita a Torino nel marzo 1859 per annunciare l’Unione.

I Romeni, questi fratelli lontani degli italiani, hanno dato prova di patriottismo ed un esempio di concordia che noi, italiani, siamo pronti a seguire (…). L’Unione dei Principati e la consultazione del voto del popolo è l’inizio di una nuova era nel sistema politico dell’Europa. Esse prepareranno, col loro trionfo, l’unione di tutti gli italiani in un solo corpo, giacchè oggi nessuno può più impedire che il meraviglioso atto compiutosi alle falde dei Carpazi non si realizzi anche ai piedi delle Alpi.
 
L’amicizia tra gli intellettuali e politici italiani e romeni dell’epoca non fu fortuita essendo i due popoli accomunati, oltre che dalla volontà di emancipazione nazionale, da una comune radice culturale latina. 
Lo storico Fernando Crociani Baglioni ha ripercorso insieme ai presenti, la serie di eventi che hanno portato all’unificazione ed il suo consolidamento, prima nella figura del domnitor Alexandru Ioan Cuza e poi del re Carlo I di Romania, della casata dei Hohenzollern-Sigmaringen. 

La dott.ssa Tatiana Ciobanu ha riportato invece alla memoria l’abilità del principe neo eletto Cuza il quale, consapevole della non perfetta conformità della sua doppia elezione allo spirito della Convenzione di Parigi del 19 agosto 1858, riuscì a persuadere i capi diplomatici stranieri della necessità dell’unione per un popolo “che va trasformandosi e che ha soprattutto bisogno d’ordine e di calma nei momenti così difficili di una transizione”. L’Unità è stata una conquista di civiltà per i romeni e rimane una attuale necessità ai nostri giorni. La lungimiranza, il coraggio e la perseveranza delle illustri personalità dell’epoca rimangono per noi una fonte di ispirazione. 


 

Ass.ne Dacia

marți, 26 ianuarie 2021

Oggi in diverse città italiane si commemora la tragica ed eroica battaglia di Nikolajewka avvenuta in Russia il 26 gennaio 1943 nella quale persero la vita decine di migliaia di soldati, in gran parte italiani ma anche tedeschi, ungheresi e romeni.


A Roma l’appuntamento è a Tomba di Nerone, nel Giardino dei Caduti e Dispersi in Russia, in via Cassia 737. Dove ogni anno partecipano rappresentanti dei caduti, dei dispersi e dei reduci di Russia, delle Forze Armate in servizio e in congedo, delle Associazioni d’Arma.

La campagna di Russia costituì un immenso olocausto per i soldati italiani mal equipaggiati ed inviati a combattere in condizioni disperate. In quella battaglia di 78 anni fa ebbero un ruolo determinante gli Alpini  e il loro eroismo.
Questa tragedia italiana è stata ignorata per molto tempo. Soprattutto è stata ignorata la storia dei prigionieri italiani: furono 60mila e tornarono solo 10mila. Andrebbero inoltre ricordati i dispersi. I 73 cimiteri di guerra italiani sono stati fatti distruggere da Stalin e su di essi era stato costruito, offendendo i più elementari principi umani e civili.

Molti libri raccontano di quelle pagine di storia e va almeno citato Giulio Bedeschi, medico-scrittore, reduce di Russia, con il suo libro Centomila gavette di ghiaccio. Una testimonianza altissima, di grande valore morale oltre che letterario, è altresì Sergente nella neve di Mario Rigoni Stern che fu sfamato dai russi durante la ritirata. Un’opera particolarmente avvincente è il poema di Elia Marcelli (Roma 1915-1998). Egli partecipa a quattro campagne di guerra come sottotenente di complemento: Francia, Jugoslavia, fronte greco-albanese e Russia. Così nasce il poema Li Romani in Russia, scritto in dialetto romanesco, che ricostruisce, con la forma tipica del genere epico, e cioè le ottave classiche, la campagna di Russia

La perdita della memoria storica porta ad un arretramento della civiltà, per questo bisogna ricordare le sue pagine anche, forse ancor di più, quelle dolorose. 




luni, 25 ianuarie 2021

Valeriu Gafencu s
-a năcut la 24 ianuarie 1921, în Sîngerei (Basarabia), fiu al lui Vasile Gafencu, deputat în Sfatul Țării, care la 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România, și al Elenei Gafencu. În 1940, tatăl său a fost deportat în Siberia, unde a și murit. 
Pe când era student la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași, tânărul Valeriu Gafencu se alăturase Frăției de Cruce, fapt pentru care a fost arestat în 1941 şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „activitate legionară”. Își va petrece restul vieții în închisori: la Aiud (între 1941 și ș949), la Pitești (noiembrie – decembrie 1949) și Târgu-Ocna (1949-1952). Aici își va afla moartea dar nu înaintea renașterii sale spirituale. Tânărul Gafencu a ales evadarea spre înăuntru, iar aceasta l-a adus la cunoașterea unei libertăți superioare. 
Scrie într-o scrisoare:
În lupta cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune...În suferinţă m-am putut cunoaşte pe mine însumi, mi-am putut cunoaşte goliciunea şi nimicnicia. Azi mă văd un păcătos, cel mai păcătos om. Şi când am privit în adâncul inimii mele, am găsit acolo darul nepreţuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtuţilor, pe care Dumnezeu l-a sădit în om spre cultivare şi desăvârşire...”
 
În acei ani mulți preoți și monahi erau arestați din motive politice, și mai multe arestări vor urma odată cu instaurarea regimului comunist, astfel Valeriu a avut parte de mulți îndrumători duhovnicești. La penitenciarul din Aiud se alătură grupului „Misticilor” format în jurul lui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Virgil Maxim și Ioan Ianolide. În prima perioadă a detenției, condițiile nu erau atât de stricte și unele drepturi erau respectate, astfel tânărul putea să citească, și citea mult, mai ales Biblia, Filocalia (care fusese tradusă în Română în acea perioadă, de Părintele Dumitru Stăniloaie) și Patericul. Între anii 1946 și 1948 este trimis, împreună cu alți prizonieri, la colonia de muncă de lângă Galda de Jos, aici își revede mama, surorile și prietenii.
Valeriu Gafencu cu mama si Ioan Ianolide (stanga),
lagarul de la Galda, 1946

Odată cu schimbarea regimului politic și condițiile detenției se vor înrăutăți dramatic, prizonierii vor fi persecutați și din cauza credinței lor. În 1948 este transferat, împreună cu majoritatea studenților de la Aiud, la închisoarea Pitești unde avea loc fenomenul re-educării, de care însă este scutit. Aici va rămâne doar o scurtă perioadă pentru că se îmbolnăvește grav de tuberculoză și este mutat la spitalul penitenciar din Târgu-Ocna. Sosirea lui a fost întâmpinată de ceilalți deținuți, care aflaseră de faima sa, ca o binecuvântare. Va reuși să transforme viața urâcioasă de detenție într-o viețuire creștină. Tot aici va ajunge, în mai 1950, grupul „reeducaților” cu instrucțiuni de a acționa după modalitățile însușite la Pitești. Însă atmosfera creată de Valeriu Gafencu a determinat ceilalți prizonieri să se revolte când s-a încercat replicarea experimentului. 
După ce s-a spovedit şi împărtăşit, Valeriu Gafencu se stinge din viață la 18 februarie 1952, la 31 de ani abea împliniți.
 
De-a lungul anilor, faima lui Valeriu Gafencu a depășit pereții închisorilor și viața sa i-a inspirat pe mulți. Colegii săi vor păstra vie amintirea lui. A fost supranumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”. 
 
 

Urmează extrase din cartea „Sfântul închisorilor - Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise” (Alba Iulia, 2007)

 
„Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele: Fizic, părea un Arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii”.
Virgil Maxim, p. 97 

Era un tip de visător incorigibil. Un fel de Don Quijote. L-am auzit deseori citând un paradox din Cervantes: «alerg prin temniţi după libertate». 
Marin Naidim, p. 95 

Deşi foarte bolnav, prin dragostea şi seninătatea sa, Valeriu era sufletul atmosferei duhovniceşti de la Târgu-Ocna, întărindu-i pe toţi cu puterea harului ce sălăşluia în el. „Era - spune Aurelian Guţă - cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de nemulţumire. Nedreptăţile şi ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în faţa nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor din România, pag. 117, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003]. p. 132
Ianolide povesteşte: „La acea vreme, el ajunsese la maturitatea duhovnicească. Era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransingent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie - şi toate acestea din patul în care zăcea ţintuit de o boală grea şi îndelungată. p.132

Într-una din zile, lui Valeriu i-a fost atât de rău, încât credeam că se va sfârşi. Pe lângă toate afecţiunile de care suferea, făcuse o apendicită acută. L-ar fi putut lăsa să moară, dar nu era «umanitar». Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el punctează cu lozinci şi veşminte frumoase câmpul otrăvit şi jalnic al revoluţiei. Deci medicul a făcut raport către conducere, ca să fie transportat de urgenţă la spitalul din oraş, pentru operaţie. Politrucul penitenciarului a venit la el şi i-a spus: 
- Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu vei fi operat, vei muri. 
Valeriu a zâmbit îngăduitor şi i-a răspuns: 
- Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acest om! Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său! 
p. 139 

„Toată lumea îl iubea şi-l stima. Până şi cei din administraţie erau impresionaţi de această puternică personalitate. Cei aşa-zis reeducaţi nici nu îndrăzneau să-l privească în ochi, mai ales că ei nici nu făceau de serviciu, cu toate că el i-ar fi privit şi tratat ca pe toţi ceilalţi, cu aceeaşi dragoste creştină. … El m-a convins că cea mai puternică armă în lupta cu răul este dragostea faţă de aproapele, dar după ce am trăit propria-mi experienţă, deşi am rămas departe de linia trăirii pe care numai cei chemaţi o pot atinge. Şi Valeriu a fost unul dintre aceştia” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor din România, pag. 108, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003]. p. 148 
 

Dialoguri cu Valeriu– Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos 


Despre pace 
Valeriu, ce este pacea? Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie? Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.
Poate exista o falsă pace lăuntrică? 
Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace; greşelile duc şi ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-l îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul, tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât la Dumnezeu. …
 
Auzim mereu vorbindu-se despre pace! 
Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea vagă a păcii propria lor dominaţie. 
 
Despre libertate 
Ce este eliberarea omului? Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos. 
Dar robia ce este? Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de legile naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii. 
Poate exista o falsă libertate? Dacă poate exista un hristos mincinos, este firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertății sunt valoroase numai în Adevăr. 
…Poate omul să-şi determine singur destinul?Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai rău: alienarea (tâmpirea) oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului (teorie conform căreia omul este centrul universului) modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel, lumea alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.
 
Despre marxism 
Valeriu, ce este marxismul? Un creştinism mincinos, contrafacera creştinismului, materialiazarea spiritului, antropomorfizarea lui Dumnezeu, răsturnarea tuturor valorilor, întemniţarea lumii, atât filozofic cât şi politic. Marxismul este temniţă. În spirit marxist, toate valorile, toate raţiunile, toate lucrurile, toate acţiunile devin temniţe pentru oameni. Marx a refuzat orice transcendență.
Ce crezi de social-creştinismul occidental? Nu are şanse de succes pentru că nu este suficient de tare. Lumea are nevoie de apă vie care să o trezească din apa moartă a materialismului. Ea aşteaptă deci definirea şi afirmarea unui socialism integral creştin.
Nu este posibil un conflict între comunişti? Dacă dragostea creştină nu a scos ura dintre oameni, ce va fi oare cu lumea comunistă, care crede în ură?! Conflictele dintre comunişti sunt inerente (şi fulminante), dar ele nu rezolvă problemele, ci le agravează. Numai întoarcerea oamenilor la Hristos poate salva omenirea. 
Revoluţia sovietică e rusească? Ruşii şi toate popoarele sovietice sunt materialul cu care arhitecţii comunismului au zidit Imperiul sovietic. Desigur că materialul are rostul şi importanţa sa într-o construcţie, dar esenţialul este concepţia care stă la baza construcţiei. Ruşii sunt primele victime ale marxismului. Însuşi Lenin nu mai e rus, ci iluminist ori comunard, căci gândirea lui e occidentalizată.
 
Despre criză 
Valeriu, care este fondul crizei de azi? Ateismul.
Ce vezi în lumea de azi? 
Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă. 
…Care ar fi modalităţile de ieşire din criză? Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.  

Despre actualitate 
Valeriu, adesea vorbeşti despre actualitatea creştinismului. Cum o vezi? Hristos e prezent de-a pururi şi pretutindeni în istorie, în mod mistic, tainic şi prin conştiinţa şi lucrarea credincioşilor.
Mai sunt sfinţi în lumea noastră? Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent şi activ în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea creştină de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii

Despre rolul creştinismului 
Care sunt, Valeriu, năzuinţele creştine de azi? Acum şi în viitor sunt necesare două procese creştine: unul de reîncreştinare a creştinilor şi altul de încreştinare a necreştinilor. Prin reîncreştinare înţelegem întărirea credinţei creştine, efortul de trăire autentic creştină, trepte de desăvârşire duhovnicească, comunitate creştină activă, solidară, frăţească şi definirea formulelor de viaţă creştină. Dar creştinătatea a pierdut rolul ei mesianic şi nu mai are forţa istorică necesară de polarizare, de îndumnezeire a lumii. În acest fel, ea lasă spaţiu liber pentru păgâni, atei şi iudei. Cine crede fără a fi şi un misionar, acela încă n-a cunoscut frumuseţea credinţei.