miercuri, 7 septembrie 2022
"Conștientă de faptul că nu aș avea niciun drept moral la replici sau obiecții în fața generației care și-a sacrificat tinerețea pentru a reîntoarce așchiei de neam înstrăinat de matcă adevărul istoric și științific (dar anume pentru a-i lua din povara gândurilor), îl voi contrazice pe scriitorul Ion Hadârcă, convinsă că frământarea sa nu e deloc o viziune personală asupra stării lucrurilor, iar cucuiele vin, de fapt, în urma implicării unei populații căreia i s-a negat dreptul la propria identitate, drept cerut în genunchi, ─ o populație care, în rezultatul acelei mari bătălii pentru revenirea la grafia latină și limba română, așa și nu a fost acceptată în spațiul ce ține de trecutul milenar al devenirii sale naționale. Autoare volumului ”CĂLĂRAȘII” amintește de deputatul Ilie Bratu, unicul care a spus franc, în timp ce se vota Declarația de Independență a R. Moldova: ”Statul acesta e mort din fașă!”, iar acești peste 30 de ani de falsă independență anume acest lucru și l-au demonstrat.
luni, 8 martie 2021
Aceasta este condiția omului pe pământ și el nu i se poate sustrage. Orice tentativ de a reduce bărbatul la femeie sau femeia la bărbat este menit să eșueze, pentru că este mereu vorba de o scădere, o degradare a ei, sau a lui. Omologarea diferențelor, fabricarea omului unisex, este o caricatură. Desăvârșirea nu se poate atinge decât printr-o valorizare, o întâlnire și o acceptare reciprocă a Celuilalt.
Femeia făcută de Creatorul Universului pentru bărbat nu este o prietenă, o camaradă sau o logodnică ci este soție. Chiar dacă poate avea și alt rol, indicația Genezei este clară: aceasta este modalitatea relației între cei doi în forma sa cea mai înaltă și naturală. În căsătorie bărbatul și femeia devin un singur trup, aceasta este forma uniunii care cel mai mult se apropie de perfecțiune: o unitate alcătuită din masculin și feminin.
Creazione di Eva, Michelangelo (Cappella Sistina)
A conclusione, Dio creò la donna come coronamento della Sua opera. E lei, a sua volta, crea, collabora (con-labora) con Dio alla nascita della vita sulla terra, alla cura e al perfezionamento dell’anima. L’uomo viene dalla terra, la donna dall’uomo. Ella è simile ma diversa, è un “di più” necessario. Non è una semplice compagnia, altrimenti Dio avrebbe creato un altro Adamo, invece gli ha dato un complemento. Entrambi sono creati dal Signore e hanno lo stesso rango nella creazione - a Sua immagine li creò - uguali in dignità e responsabilità, diversi in qualità e prerogative. Dio è uomo e donna, ha qualità femminili e maschili ma Dio è perfetto, è Uno. L’uomo, invece, per perfezionarsi è stato creato duale, maschio e femmina. La loro è una relazione necessaria, inevitabile. Essi sono destinati a confrontarsi e ad incontrarsi nelle loro differenze. La vita stessa scaturisce da questo incontro.
Questa è la condizione dell’uomo sulla terra ed egli non può sfuggirvi. Ogni tentativo di ridurre l’uomo alla donna o la donna all’uomo è destinato a fallire perché si tratta sempre di una diminuzione, di una degradazione di lei o di lui. L’appiattimento delle differenze, la fabbricazione dell’uomo unisex, è una caricatura. Il perfezionamento si può raggiungere solo attraverso la valorizzazione, l’incontro e l’accoglienza reciproca dell’Altro.
La donna fatta dal Creatore dell’Universo per l’uomo non è un’amica, una compagna o una fidanzata ma è la moglie. Pur potendo avere anche un altro ruolo, l’indicazione della Genesi è chiara: questa è la modalità del rapportarsi tra i due nella sua forma più alta e più naturale. Nel matrimonio l’uomo è la donna diventano una sola carne, è la forma di unione che più si avvicina alla perfezione: un’unità fatta di maschio e femmina.
MC
sâmbătă, 30 ianuarie 2021
miercuri, 27 ianuarie 2021
I Romeni, questi fratelli lontani degli italiani, hanno dato prova di patriottismo ed un esempio di concordia che noi, italiani, siamo pronti a seguire (…). L’Unione dei Principati e la consultazione del voto del popolo è l’inizio di una nuova era nel sistema politico dell’Europa. Esse prepareranno, col loro trionfo, l’unione di tutti gli italiani in un solo corpo, giacchè oggi nessuno può più impedire che il meraviglioso atto compiutosi alle falde dei Carpazi non si realizzi anche ai piedi delle Alpi.
L’amicizia tra gli intellettuali e politici italiani e romeni dell’epoca non fu fortuita essendo i due popoli accomunati, oltre che dalla volontà di emancipazione nazionale, da una comune radice culturale latina.
Lo storico Fernando Crociani Baglioni ha ripercorso insieme ai presenti, la serie di eventi che hanno portato all’unificazione ed il suo consolidamento, prima nella figura del domnitor Alexandru Ioan Cuza e poi del re Carlo I di Romania, della casata dei Hohenzollern-Sigmaringen.
La dott.ssa Tatiana Ciobanu ha riportato invece alla memoria l’abilità del principe neo eletto Cuza il quale, consapevole della non perfetta conformità della sua doppia elezione allo spirito della Convenzione di Parigi del 19 agosto 1858, riuscì a persuadere i capi diplomatici stranieri della necessità dell’unione per un popolo “che va trasformandosi e che ha soprattutto bisogno d’ordine e di calma nei momenti così difficili di una transizione”. L’Unità è stata una conquista di civiltà per i romeni e rimane una attuale necessità ai nostri giorni. La lungimiranza, il coraggio e la perseveranza delle illustri personalità dell’epoca rimangono per noi una fonte di ispirazione.
marți, 26 ianuarie 2021
Oggi in diverse città italiane si commemora la tragica ed
eroica battaglia di Nikolajewka avvenuta in Russia il 26
gennaio 1943 nella quale persero la vita decine di migliaia di soldati, in gran parte italiani ma anche tedeschi, ungheresi e romeni.
luni, 25 ianuarie 2021
Valeriu Gafencu cu mama si Ioan Ianolide (stanga), lagarul de la Galda, 1946 |
Odată cu schimbarea regimului politic și condițiile detenției se vor înrăutăți dramatic, prizonierii vor fi persecutați și din cauza credinței lor. În 1948 este transferat, împreună cu majoritatea studenților de la Aiud, la închisoarea Pitești unde avea loc fenomenul re-educării, de care însă este scutit. Aici va rămâne doar o scurtă perioadă pentru că se îmbolnăvește grav de tuberculoză și este mutat la spitalul penitenciar din Târgu-Ocna. Sosirea lui a fost întâmpinată de ceilalți deținuți, care aflaseră de faima sa, ca o binecuvântare. Va reuși să transforme viața urâcioasă de detenție într-o viețuire creștină. Tot aici va ajunge, în mai 1950, grupul „reeducaților” cu instrucțiuni de a acționa după modalitățile însușite la Pitești. Însă atmosfera creată de Valeriu Gafencu a determinat ceilalți prizonieri să se revolte când s-a încercat replicarea experimentului.
După ce s-a spovedit şi împărtăşit, Valeriu Gafencu se stinge din viață la 18 februarie 1952, la 31 de ani abea împliniți.
Urmează extrase din cartea „Sfântul închisorilor - Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise” (Alba Iulia, 2007)
Era un tip de visător incorigibil. Un fel de Don Quijote. L-am auzit deseori citând un paradox din Cervantes: «alerg prin temniţi după libertate».
Marin Naidim, p. 95
Deşi foarte bolnav, prin dragostea şi seninătatea sa, Valeriu era sufletul atmosferei duhovniceşti de la Târgu-Ocna, întărindu-i pe toţi cu puterea harului ce sălăşluia în el. „Era - spune Aurelian Guţă - cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de nemulţumire. Nedreptăţile şi ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în faţa nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor din România, pag. 117, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003]. p. 132
Ianolide povesteşte: „La acea vreme, el ajunsese la maturitatea duhovnicească. Era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransingent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie - şi toate acestea din patul în care zăcea ţintuit de o boală grea şi îndelungată. p.132
Într-una din zile, lui Valeriu i-a fost atât de rău, încât credeam că se va sfârşi. Pe lângă toate afecţiunile de care suferea, făcuse o apendicită acută. L-ar fi putut lăsa să moară, dar nu era «umanitar». Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el punctează cu lozinci şi veşminte frumoase câmpul otrăvit şi jalnic al revoluţiei. Deci medicul a făcut raport către conducere, ca să fie transportat de urgenţă la spitalul din oraş, pentru operaţie. Politrucul penitenciarului a venit la el şi i-a spus:
- Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu vei fi operat, vei muri.
Valeriu a zâmbit îngăduitor şi i-a răspuns:
- Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acest om! Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său!
p. 139
„Toată lumea îl iubea şi-l stima. Până şi cei din administraţie erau impresionaţi de această puternică personalitate. Cei aşa-zis reeducaţi nici nu îndrăzneau să-l privească în ochi, mai ales că ei nici nu făceau de serviciu, cu toate că el i-ar fi privit şi tratat ca pe toţi ceilalţi, cu aceeaşi dragoste creştină. … El m-a convins că cea mai puternică armă în lupta cu răul este dragostea faţă de aproapele, dar după ce am trăit propria-mi experienţă, deşi am rămas departe de linia trăirii pe care numai cei chemaţi o pot atinge. Şi Valeriu a fost unul dintre aceştia” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor din România, pag. 108, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003]. p. 148
Dialoguri cu Valeriu– Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos
Despre pace
Valeriu, ce este pacea? Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie? Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.
Poate exista o falsă pace lăuntrică?
Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace; greşelile duc şi ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-l îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul, tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât la Dumnezeu. …
Auzim mereu vorbindu-se despre pace!
Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea vagă a păcii propria lor dominaţie.
Ce este eliberarea omului? Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.
Poate exista o falsă libertate? Dacă poate exista un hristos mincinos, este firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertății sunt valoroase numai în Adevăr.
Despre marxism
Valeriu, ce este marxismul? Un creştinism mincinos, contrafacera creştinismului, materialiazarea spiritului, antropomorfizarea lui Dumnezeu, răsturnarea tuturor valorilor, întemniţarea lumii, atât filozofic cât şi politic. Marxismul este temniţă. În spirit marxist, toate valorile, toate raţiunile, toate lucrurile, toate acţiunile devin temniţe pentru oameni. Marx a refuzat orice transcendență.
…Ce crezi de social-creştinismul occidental? Nu are şanse de succes pentru că nu este suficient de tare. Lumea are nevoie de apă vie care să o trezească din apa moartă a materialismului. Ea aşteaptă deci definirea şi afirmarea unui socialism integral creştin.
Nu este posibil un conflict între comunişti? Dacă dragostea creştină nu a scos ura dintre oameni, ce va fi oare cu lumea comunistă, care crede în ură?! Conflictele dintre comunişti sunt inerente (şi fulminante), dar ele nu rezolvă problemele, ci le agravează. Numai întoarcerea oamenilor la Hristos poate salva omenirea.
Despre criză
Valeriu, care este fondul crizei de azi? Ateismul.
Ce vezi în lumea de azi?
Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.
…Care ar fi modalităţile de ieşire din criză? Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.
Despre actualitate
Valeriu, adesea vorbeşti despre actualitatea creştinismului. Cum o vezi? Hristos e prezent de-a pururi şi pretutindeni în istorie, în mod mistic, tainic şi prin conştiinţa şi lucrarea credincioşilor.
Mai sunt sfinţi în lumea noastră? Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent şi activ în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea creştină de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.
Despre rolul creştinismului
Care sunt, Valeriu, năzuinţele creştine de azi? Acum şi în viitor sunt necesare două procese creştine: unul de reîncreştinare a creştinilor şi altul de încreştinare a necreştinilor. Prin reîncreştinare înţelegem întărirea credinţei creştine, efortul de trăire autentic creştină, trepte de desăvârşire duhovnicească, comunitate creştină activă, solidară, frăţească şi definirea formulelor de viaţă creştină. Dar creştinătatea a pierdut rolul ei mesianic şi nu mai are forţa istorică necesară de polarizare, de îndumnezeire a lumii. În acest fel, ea lasă spaţiu liber pentru păgâni, atei şi iudei. Cine crede fără a fi şi un misionar, acela încă n-a cunoscut frumuseţea credinţei.