Traducere în română
 |
| Omul cosmic |
[...] În simbolismul primordial semnificaţia soarelui încât "Viaţă", "Lumina pământului", e totodată şi simbolul Omului. Astfel precum în cursul său anual soarele moare şi renaşte, la fel, şi omul are „anul” său, în care moare şi naşte din nou. Aceeași semnificaţie a fost sugerată, în origini, de solstiţiul de iarnă, prin care care i se dă caracterul unui "mister". În el forţa solară coboară în "Pământ", în "Ape", în "Munţi" (ceea ce dă impresia că în punctul cel mai jos de-a lungul cursului său, soarele se scufundă), pentru a regăsi apoi o nouă viaţă. În ascensiunea sa, această simnificaţie se confundă cu cea a "Arborelui", care renaşte ("Arborele Vieţii" a cărui rădăcina se află în abis) şi a "Omului cosmic" cu "braţele ridicate", semn de reînviere. Astfel începe un nou ciclu, "anul nou", "lumina nouă". De aceea, data în chestiune pare să fi coincis în trecut cu începutul noului an. Este demn de remarcat faptul că şi Roma antică cunoştea un "crăciun solar": exact în aceeaşi perioadă de 24-25 decembrie, preluată succesiv de creştinism, ea celebra asazisul Natalis Invicti sau Natalis Solis Invicti (Crăciunul Soarelui Invincibil).[...] (Notă a noastră: A se înţelege aici prin Crăciun, semnificaţia etimologică a cuvântului din latină creatio, -onis „naştere”.)
 |
| Arborele Vieţii |
[...] Întorcându-ne la "crăciunul solar" din origini, am putea observa corespondenţe particulare în ceea ce a supravieţuit ca vestigii, în obiceiurile sărbătoarei moderne. De altfel un ecou înceţoşat este acelaşi obicei popular de-a aprinde pe tradiţionalul brad lumini în noaptea de Crăciun. Arborele, după cum am văzut, valora tocmai ca un simbol de reînviere a Luminii, dincolo de ameninţarea nopţii. Chiar şi darurile care Crăciunul aduce copiilor costituesc un ecou îndepărtat, un reziduu morenic: idea primordială era darul de lumină şi de viaţă pe care Soarele nou, "Fiul", îl aduce oamenilor. A se înţelege darul atât în sensul său materiat cât şi în cel spiritual. [...]
Textul originar în italiană
[…] Nel simbolismo primordiale il segno del sole come “Vita”, “Luce delle Terre”, è anche il segno dell’Uomo. E come nel suo corso annuale il sole muore e rinasce, così anche l’Uomo ha il suo “anno”, muore e risorge. Questo stesso significato fu suggerito, nelle origini, dal solstizio d’inverno, a conferirgli il carattere di un “mistero”. In esso la forza solare discende nella “Terra”, nelle “Acque”, nel “Monte” (ciò in cui, nel punto più basso del suo corso, il sole sembra immergersi), per ritrovare nuova vita. Nel suo rialzarsi, il suo segno si confonde con quello de “l’Albero” che sorge (“l’Albero della Vita” la cui radice è nell’abisso), sia “dell’Uomo cosmico” con le “braccia alzate”, simbolo di resurrezione. Con ciò prende anche inizio un nuovo ciclo, “l’anno nuovo”, la “nuova luce”. Per questo, la data in questione sembra aver coinciso anche con quella dell’inizio dell’anno nuovo (del capodanno). È da notare che anche Roma antica conobbe un “natale solare”: proprio nella stessa data, ripresa successivamente dal cristianesimo, del 24-25 dicembre essa celebrò il Natalis Invicti, o Natalis Solis Invicti (natale del Sole invincibile). […]
[…] Tornando al “natale solare” delle origini, si potrebbero rilevare particolari corrispondenze in ciò che ne è sopravvissuto come vestigia, nelle consuetudini della festa moderna. Fra l’altro un’eco offuscata è lo stesso uso popolare di accendere sul tradizionale albero delle luci nella notte di Natale. L’albero, come abbiamo visto, valeva infatti come un simbolo della resurrezione della Luce, di là della minaccia delle notte. Anche i doni che il Natale porta ai bambini costituiscono un’eco remota, un residuo morenico: l’idea primordiale era il dono di luce e di vita che il Sole nuovo, Il “Figlio”, dà agli uomini. Dono da intendersi sia in senso materiale che in senso spirituale. […]
Julius Evola
Brani tratti dall’articolo Natale solare ed Anno nuovo apparso sul quotidiano Roma del 5 gennaio 1972. (via Aurhelio).
