Eseu despre Duminică

Cine crede în inteligență, și numai în inteligență, nu va înțelege niciodată rostul zilei de Duminică. Iar omul modern nu înțelege, face din sărbătoare o îndatorire cetățenească.; dar nu o înțelege.

S-ar putea începe o critică a omului modern tocmai de aci: de la mediocritatea zilei sale de Duminică.  Și cum n-ar fi mediocră o zi pe care, în loc s-o lase îmbibată de toate înțelesurile și tainele ei, luminatul om de ieri și astăzi a „raționalizat-o”? 

În ordinea spirituală, inteligența goală nu depășește niciodată etica. În ordinea vieții, nu depășește igiena. Prin urmare ce sens are, pentru ea, Duminica? Unul igienic: după ce ai lucrat șase zile, te odihnești a șaptea zi. Te odihnești, nu faci altceva. 

Ce uimitor ni se pare să întâlnim în scrierile bisericești opsânda grea aruncată asupra celui ce nu „sfințește” ziua de Duminică! Fiindcă Biserica nu cere numai să nu lucrezi spre a te odihni. Cere să nu lucrezi fiindcă așa trebuie. Și o cere cu stășnicie. „Blestemat să fie acel om care va lucra de sâmbata seară până luni la răsăritul soarelui”, scrie acolo. 

Cât poate înțelege din blestemul aceasta inteligența? Aproape nimic. Cel mult va pretinde că omul neevoluat de la începuturile creștinismului și din religiile primitive avea nevoie să i se impună igiena; și să i se impună așa, pe cale de edict religios, căci altfel nu i se conforma. 

Dar lucrurile au alt tâlc, mai adânc cu mult de cum o dovedesc luminile simple ale minții. Duminica nu e lăsată întru odihnă; ci pentru ca, nemuncind în înțelesul obișnuit, să nu te mai înstrăinezi lucrului și lumii.  Ea nu trebuie deci privită ca un interval de refacere între două perioade de trudă; ci drept întâia zi plină din săptămână, întâia zi în care nu te mai îndeletnicești cu altceva decât cu tine și cu tainele ce țin de tine.  E ziua Domnului; adică ziua singutătății tale, a întoarcerii tale la izvor.

E atât de înstrăinat lumii omul contemporan, încât nu poate înțelege ziua a șaptea (de ce a șaptea și nu a cincea sau a noua - nu-i așa?) decât ca o nouă înstrăinare a sa în lume. Duminica nu-i este lui nicidecum ziua  regăsirii; ci a unei pierderi de alt timp în lume.  A unei pierderi desfătătoare. E ziua „abandonului”. Șase zile omul slujește ceva: și trebuie să slujească într-o incomodă stare de tensiune, cu inteligența, cu mușchii, cu voința ascuțită. Acum vine ceasul eliberării în distracție. Să ne dăruim, pasiv, jocului, căci ne-am închinat destul muncii.

Dar e slujnicie, într-un caz ca și într-altul! Ne-am deprins atât de mult să slujim cui trebuie și nu trebuie, încât orice încetare de a lucra a devenit o încetare de a fi. Când nu mai slujim, nu mai suntem. Începem de la și sfârșim la obiect. Blestemul pentru lumea de azi nu e să lucreze. Blestemul e șomajul, ceea ce indică nivelul de „progres” uman atins de societatea actuală.

Că munca noastră nu e sfințită de nici un înăuntru; că Duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere și distracție, nu e oare tulburător? Că, lăsat singur, omul nu mai are ce face, nu e groaznic? Atunci la ce bun restul, dacă singurătatea nu e bună de nimic?

Continuă

Mica Unire, 24 ianuarie 1859 – 155 de ani de la unirea principatelor române

Alexandru Ioan Cuză

Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești.

După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus, pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată câteva elemente occidentale în viața românilor.

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit.

La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Principatele române, din mâinile rușilor și turcilor, în ale marilor puteri europene

După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești.

De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.

În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.

În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Principatele Române la 1859

Falsificarea alegerilor, un obstacol pentru Unire

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.

Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.

Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.
Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern. Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima constituție.



În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

Continuă

Cinci ani de la trecerea în eternitate a lui Grigore Vieru

Bustul lui Grigore Vieru la Alba Iulia

Astăzi se împlinesc cinci ani, de la trecerea în eternitate al lui Grigore Vieru, unul dintre cei mai iubiţi poeţi români din Republica Moldova. Viața poetului a fost curmată la 18 ianuarie 2009, la 2 zile după un tragic accident rutier

Tragedia s-a produs în noaptea de 16 ianuarie, în localitatea Dănceni, raionul Ialoveni. Grigore Vieru se întorcea la Chișinău, după un spectacol desfășurat la Cahul. Poetul a fost transportat de urgență la spital, unde s-a aflat timp de 2 zile în comă, însă nu a mai putut fi salvat de medici.

Ziua în care a fost înmormântat, 20 ianuarie, a fost declarată zi de doliu național. Scriitori, politicieni, dar şi oameni simpli vor merge astăzi la bustul scriitorului de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, dar şi la mormântul poetului din Cimitirul Central de pe strada Armenească, pentru a-i aduce un omagiu la aniversarea a 5 ani de la moartea sa.

La sfârșitul anilor '80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.

În 1964, Vieru publică în revista Nistru poemul Legământ, dedicat lui Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile:

Știu: cândva, la miez de noapte,

Ori la răsărit de Soare,

Stinge-mi-s-or ochii mie

Tot deasupra cărții Sale.

După 45 de ani, poetul moare în urma unui accident de mașină, care are loc în noaptea de pe 15 spre 16 ianuarie 2009, la întoarcerea de la o ceremonie de omagiere a lui Eminescu.

Grigore Vieru - Acasă

Toamna tîrzie
la noi la Lipcani,
rece ca sfecla de zahăr.
Mă trezesc dimineața
cu toate laicerele casei pe mine,
ostenit de greul lor colorat.
„Mă temeam să nu-ți fie frig“,
zice mama.
Vin rudele să mă vadă,
vorbesc în soaptă afară
ca la priveghi,
să nu-mi tulbure somnul
și tistuiesc pe cei mici
să fie cuminți.
Mă aplec să le sărut mîna,
ele și-o smulg îndărăt:
„Nu trebuie…“
rușinîndu-se de pămîntul
de sub unghii și din
crăpăturile palmelor.
O, neamule, tu,
adunat grămăjoară,
ai putea să încapi
într-o singură icoană.

Continuă

Mircea Eliade despre Eminescu (Paris, septembrie 1949)

După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.

Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.

El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.

Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.

Mircea Eliade

Paris, septembrie 1949

Continuă

Eminescu, gazetar și om politic

În clasa a XI-a de liceu mi s-a cerut de către profesorul de română să scriu un referat despre Mihai Eminescu, pe o temă aleasă de mine. Nefiind un adept al referatelor copy-paste când e vorba de chestiuni esenţiale, am petrecut două zile scriind o lucrare despre opera jurnalistică a lui Mihai Eminescu, în perioada când era redactor şef al ziarului Timpul. Profesorul s-a uitat fugitiv peste lucrare, s-a încruntat la vederea citatelor naţionaliste din Eminescu, mi-a dat nota doi şi mi-a spus că ce am facut eu nu are legătură cu Eminescu. “Eminescul” meu nu avea ce căuta în liceul românesc …

Există un Eminescu a cărui grandoare depăşeşte cu mult imaginea şi aşa mitică de “poet naţional”, “poet nepereche” şi “luceafăr al poeziei româneşti”. Toate aceste caracterizări stereotiopice cu care suntem învăţaţi să îl descriem pe Mihai Eminescu nu sunt neapărat dăunătoare, dar au început să devină de-a dreptul ridicole când le auzim rostite de generaţiile mai tinere care nici nu îi cunosc opera şi nici nu au vreo idee despre biografia complexă a poetului. Există un Eminescu tainic, un Eminescu care lupta politic pentru făurirea Daciei Mari, un Eminescu care denunţa săptămânal în articolele sale din Timpul atacurile asupra poporului român, asupra Neamului şi a Credinţei strămoşeşti. Există un Eminescu spionat de austrieci şi ruşi, un Eminescu sabotat de politicenii vremii, un Eminescu care purta asupra sa un revolver pentru a se apăra de atacurile josnice ale poliştilor puşi să îl bată şi să îl înjosească. Şi există un Eminescu ucis pe când cânta Deşteaptă-te Române în ospiciul unde fusese internat cu forţa pentru a fi discredidat şi marginalizat. Acesta este “Eminescul” meu!

Astăzi se împlinesc 164 de ani de la naşterea sa şi este mai important ca niciodată să arătăm publicului şi acestă latură a pesonalităţii sale. Sistemul comunist şi apoi cel post-decembrist au minimalizat şi pe cât posibil au ascuns aceste aspecte ale vieţii şi operei lui Mihai Eminescu. Pentru că Eminescu este un aisberg, cufundat în marea sa parte în oceanul opac a Istoriei măsluite.

În 1877 Eminescu devine redactor politic la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, unde mai apoi devine chiar redactor şef. Îşi face o datorie din a apăra conştiinţa neamului românesc, de a critica politicienii şi de a milita pentru unirea tuturor românilor, în acestă calitate. Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrainarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie”) căt şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar şi, totodată, îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales dupa ce atacă proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifică românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimă pe romani, îngrădind accesul la şcoală şi Biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă, avertiza jurnalistul.

În 1882 îşi începe activitatea politică pe cont propriu şi participă la fondarea societăţii Carpaţii, care avea ca şi scop formarea în Transilvania a unui curent politic care să favorizeze unirea Transilvaniei cu România. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt infiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţie. Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau in mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România.

Eminescu devenea tot mai periculos, articolele sale emanau un naţionalism curat dar curajos care îngrijora atât Austro-Ungaria şi Rusia, cât şi politicienii români. În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forşa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defaimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace. Tot în acea zi Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. Arestarea abuzivă a lui Eminescu s-a făcut de teama să nu se instige membrii Societăţii Carpaţi la rebeliune şi şă periciliteze relaţiile României cu Imperiul faţă de care în acel moment Carol I se simţea mai dator decât faţă de România.

Această tehnică de hărţuire şi denigrare a continuat până la sfârşitul vieţii sale. Internarea în ospiciu, o modalitate perfecţionată mai târziu de comunişti, îi servea lui Eminescu atât ca spaţiu de detenţie, cât şi ca loc unde personalitatea sa era golită de toată măreţia care o avuse înainte. Începe să se răspândească zvonul că ar avea sifilis şi că are o boală mintală.

La 13 ianuarie 1889, apare ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu”, considerat nebun. Şi tot atat de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusă la index.

Nu va fi făcută lumină în mod oficial în privinţa operei sale politice nici până azi, la 120 de ani de la uciderea sa. Eminescu continuă să fie “poet nepereche”, boem romantic, trubadur prin ţară şi doar atât. În numeroase oraşe sunt statui ale lui Eminescu, prezentat ca un tânăr cu păr lung şi o privire pierdută, de visător. Opera sa, privită prin prisma vieţii sale zbuciumate şi dure, căpătă un nouă tonalitate, i se amplifică înţelesul. Mihai Eminescu, jurnalistul hotărât, naţionalist, categoric şi activ a fost lăsat deoparte, pentru un Eminescu blajin şi hippie. În ultimii cinci ani din viaţa sa, pe vremea când era îndrăgostit de Veronica Micle, era răpit deseori de pe stradă sau din localuri, umilit şi sfătuit să se “cuminţească”. Era denigrat în public, bătut, internat la ospicii. Şi totuşi, continua să scrie, să publice, să lupte, să iubească. A scris în acestă perioadă “Sara pe deal”, “La steaua “, “De ce nu-mi vii”. Poeme de o sensibilitate rară, scrise între încarcerările forţate, umilire în presă şi chiar bătăile administrate de poliţie. Opera sa poetică capătă dimensiuni titanice, când este raportată la viaţa sa reală!

Eminescu nu a fost doar poetul nepereche. A fost românul absolut. Şi în acest an, la 125 de ani de la moarte, Eminescu trebuie să ne fie arătat în deplinătatea sa, ca poet, ca român, ca patriot şi ca om.

George Bara

Eminescu interzis, gândirea politică

Continuă

Mihai Eminescu [in memoriam]

Scrisoare lui Eminescu

Umbra nu mă ţine, rana nu mă doare,

Imi e lipsă starea ta cuprinzătoare,

Moartea mă mai uită, mi-e fidel necazul,

Imi sînt lipsă încă ochii tăi şi-obrazul.

C-un inel de aur soarta-mi puse laţul

Mi-ar mai fi de sprijin glasul tău şi braţul

Şi iubirea-ţi tristă ce-o vecie-aşteaptă,

Şi-acea nebunie care-i înţeleaptă.

Da, şi nebunia, că de-atîta minte

E în preţ nu simţul, jocul în cuvinte.

Şi de-atîta minte fără duh e lutul

Şi se-ngraşă forma, nu şi conţinutul.

Incolo mi-e bine, de se poate zice,

Unul mă huleşte, ca să se ridice,

Altul mă rîvneşte la un colţ de viaţă,

Dragul nu mă vede, că-i prea multă ceaţă.

Incolo mi-e bine, se întîmplă-n fire,

Că şi-un vers ajunge pentru fericire.

Doar cîte odată, cînd păşesc pe lîngă

Bustul tău, îmi arde pieptu-n partea stîngă.

Şi-mi zic: iată cine îşi sărise veacul,

Dar nu adunase laurii cu sacul.

O, de-aş cere soartei cel mai mare bine,

Face-te-ai pe-o clipă sub un cer cu mine,

Face-te-ai aripă, face-m-aş aripă

Aceleiaşi păsări măcar pe o clipă,

Să străbatem lumea-n lungul ei şi-n latul,

Pentr-un dor de mare şi lăsăm uscatul

Şi, răpiţi de apa dulce-nvolburată,

Iarăşi pe o clipă să murim odată.

Leonida Lari

Anul 1989 - versuri

Chişinău, Editura Hyperion, 1990

Continuă

Stagii în cadrul Ambasadelor Republicii Moldova și a României în Italia

Ambasada Republicii Moldova în Italia oferă studenţilor şi absolvenţilor universitari, originari din RM, care şi-au făcut studiile în Italia, oportunitatea efectuării unui stagiu neplătit în cadrul Ambasadei, pentru o perioadă de 1-2 luni, pe bază de voluntariat, care le va da posibilitatea de a obţine noi cunoştinţe şi abilităţi practice de cunoaştere a specificului serviciului consular şi diplomatic.

Criterii de eligibilitate:

• Cunoaşterea avansată a limbilor română şi italiană (cunoaşterea unei alte limbi de circulaţie internaţională constituie un avantaj);
• Capacităţi de analiză şi comunicare avansate;
• Capacitatea de lucru în echipă;

Pentru procedura selecţionării la stagiu, candidaţii trebuie să transmită la adresa poştală a Ambasadei (Ambasciata della Repubblica Moldova, via Montebello n. 8, Roma 00185) sau la adresa electronică a Ambasadei: roma@mfa.md următoarele documente:

• Curriculum Vitae;
• o scrisoare de intenţie semnată de solicitant.

După examinarea aplicaţiilor, candidaţii selectaţi vor fi contactaţi pentru un interviu.

- Stagii la Ambasada României

Continuă